Vacanța de iarnă
Am stabili cu Florin (Ionescu) că pe 2 ianuarie 2012 să ne întâlnim în fața casei, cu mașinile pline și gata de drum și să plecăm (dracu’) în vacanță, că ne-o fi ajuns și nouă atâta distracție. Zis și făcut!
Cu norocul meu proverbial am făcut 3 ore pân’ la Sibiu și iată, că pe la ora 1 dădeam ‘buletinili’ la controlul făcut de ungurii simpatici de la vama. Pârtie tată, că venim!
Când am intrat în Ungaria ne-a venit în cap o întrebare: oare cum e să te știi tot timpul pe ultimul loc? Cum e să știi că tu ești cel mai prost din curtea școlii și că nici nu faci vreun efort să scapi de asta? Și mă refer aci la toți responsabilii ultimilor 20 de ani, cu șoselele astea atât de disputate și discutate.
Ungurii ne-au dat, din nou, cu fum în nas venind cu autostrada lor până-n buza Românicăi, doar, doar s-o sinchisi careva să o unească cu a nostră. Dar care a noastră?
Poate vă gândiți că a face o autostradă (atât de necesară!) e ceva extraordinar de greu? Dați-mi voie să vă contrazic cu date și școli de specialitate! Este mai ușor să întinzi o șosea decât să construiești orice altceva! Păstrând proporțiile, e mai ușor să faci autostrada decât să ridici un chioșc de covrigi după toate normele impuse de primăria de sector. Dar e mai scump, deși n-ar trebui!
Închipuiți-vă că toți ‘mafioții ăștia a lui Vadim, de-a lungul anilor și bazat pe informațiile dinăuntru și-au cumpărat terenuri pe unde știau că va fi construită autostrada. Și tot ei au vândut terenurile cu niște profituri uriașe pentru orice standard.
Dar problema nu e asta! Treaba lor și stresul lor! De ce dracu’ nu avem șoseaua? Ăștia și-au luat lovelele, și-au împărțit cașcavalul și noi tot pe dene unu în spatele tirului mergem.
În Ungaria nu ne oprim să cumpăram nimic pentru că ei încearcă să ne păcălească tot timpul la cursul valutar. Așa că, apa și ciocolata din țară, vigoana pe drum și bine te-am găsit Austria. Am traversat Ungaria în 4 ore jumate, adică ‘fo 500 de km (aproape distanța București Timișoara: 10 ore ).
După o petrecere și o beție vieneză la prietena mea Rodica Guja acasă (expat în Austria și manager de proiect la Raiffeisen banku’ lor) ne-am cărat cu amiaza în cap către Karltenbach unde ne așteapta hotelul, 200 de km de pârtie (adică cât avem noi autostrada în România au ăștia pârtie într-un sătuc din județu’ Zillertal), vinu’ fiert, țuică de pere cu para în ea, chitara de la bar și piscina descoperită și cu apa caldă. Ne-au primit ca nemții… in hol!
Răzvan stă la un etaj mai jos. Așa a căzut la sorți!
Dimineața ne-a prins cu o ninsoare ca la vadu lat, dar cu toate astea zăpada era bătătorită semn că băieții ăstia nu glumesc când fac turism montan. Am văzut 12 ratracuri într-un garaj subteran (la altitudinea de 1900 m) și mă gândeam la băieții ăia de la telescaunul din Sinaia care încep să strânga scaunele de la 3 jumate, deși programul este până la 4 jumate. Le strâng așa de devreme pentru că ei trebuie să plece la 4 jumate, nu turistul care-i dă pită și salam pentru copilași.
Șocant este că nu a ajuns nici o mașină 4×4 la baza pârtiei, deși este un drum asfaltat de jos, care mai e și deszăpezit.
Șocant mai este și faptul că nu vezi nici un șmecher de genu’ predelean sau sinaian loco, care să facă pe ciumegul la coadă la vin (scuze, dar nu e nici o coadă la vin!de fapt, nu e nici o coada!).
Ținând cont că cel mai înalt vârf din Romania este Vf. Moldoveanu 2544 m, vin și mă impresionez din nou când intru în Marendalm, o cabană maaare, aflată la 2500 de m în care beau ca porcul un ceai negru în pahar de cristal și manânc ca animalul un ștrudel de mere cu sos de vanilie pe deasupra, gândindu-mă la cabana Babele și zeama lungă de acolo, la casierița de la telecabina Bușteni și peturile de lângă Sfinx. Cu burta plină de lichide și bunătăți fac o indiferență și mă urc în telescaunul acoperit și încălzit, și merg vreo 20 de minute, în viteză, către un alt vârf, aproape 3.000 unde ne așteaptă o altă cabană cu șemineu pe mijloc, la fel de bine dotată cu feluritele produse specifice iernii, cu oameni draguți cărora tu le dai banii din buzunar (sau portofel, după caz!) de bună voie, pentru că nu te simți furat. De acolo se coboară pe o neagră combinata cu roșie, intersectezi Zet-ul (care leagă toate pârtiile între ele) și după 10 -15 minute de coborâre, decizi în ce parte s-o apuci. Și uite așa de vreo zece ori!
După ora 4 își deschid portile Afterschiu-rile. Adică, terase sau corturi, încălzite cu lămpi speciale cu gaz sau infraroșu, în care se cântă, se bea, se mănâncă, se urcă lumea pe mese și chiar se dezbracă în uralele mesenilor (cazul a două turiste bete cui și blonde, foarte frummoase și degajate!). Culmea este că, deși muzica este proastă, din punctul nostru de vedere, am cântat și dansat de n-am avut aer.
La hotel totu-i în regulă: masa e pusă de la 6 jumate, piscina descoperită te face să ieși pe ninsoarea asta afară – zăpăcitor, sauna își face treaba după o zi de efort și vinu austriac e scump. Tocmai d-aia Răzvan mă invață cum e cu aperolu’ și mă declar mulțumit până când mă bag la somn cu zâmbetul pe buze – fără să mai fac duș că mi-e lene și mă dor grisinele.
O fi greu?
Dupa orice vacanta de iarna in Austria (si in acest an la fel, ne-am intors in 14 Ianuarie) ultimii 140 km (Oradea – Cluj, apropo sunt din Cluj) sunt cei mai grei: noapte, drum prost, zeci de TIR-uri, obosit dupa deja 10-12 ore de condus si daca mai si ninge cum s-a intamplat acum (cei de la dezapezire au iesit mai tarziu, au vrut sa verifice calitatile de “off-road” ale soferilor si masinilor), simti ca te cuprinde depresia. Depresia ca a trebuit sa te intorci. Si nu e data doar de faptul ca s-a terminat concediul…